Postul mare: pași spre Înviere- Pr. Alexander Schmemann

Postul mare este o călătorie spirituală,  a cărei destinație este  Învierea,” Sărbătoarea Sărbătorilor ”. Este pregătirea pentru„ împlinirea pascală, adevărata Revelație”. Trebuie să încercăm să înțelegem legătura dintre Post și Înviere, pentru că ea descoperă ceva esențial, crucial despre credința și viața noastră creștină.

Paștile reprezintă mult mai mult decât una dintre sărbători, mult mai mult decât comemorarea anuală a unui fapt trecut. Oricine a luat parte, fie și numai pentru o singură dată, la acea noapte ce este „mai luminată decât ziua”, oricine a gustat acea unică bucurie, înțelege. Dar care este conținutul acestei bucurii? Răspunsul este: noua viață , care a strălucit din mormânt acum două mii de ani și care ne-a fost dată tuturor celor care credem în Hristos. Ne-a fost dată în ziua botezului nostru, în care așa cum zice Sfântul Apostol Pavel, „ne-am îngropat cu Hristos…întru moarte, pentru ca, așa cum Hristos a înviat din morți, și noi să umblăm întru înnoirea vieții”(Romani 6,4). Astfel la Paști, noi sărbătorim Învierea lui Hristos, care a avut loc și care continuă să aibă loc cu noi. Credința Bisericii, afirmată și scoasă în evidență de nenumărați sfinți, este că Hristos, prin propria-I moarte, a schimbat însăși natura morții, făcând din ea o trecere, o depășire în Împărăția lui Dumnezeu, transformând tragedia tragediilor în suprema biruință.

Cu toate acestea, ni se confirmă zilnic că rareori avem această credință, mereu pierdem și trădăm „ noua viață ” care ne-a fost dată în dar și  de fapt, trăim ca și cum hristos nu ar fi înviat din morți, ca și cum acest eveniment copleșitor nu ar fi avut nici un sens pentru noi. Toate acestea din cauza slăbiciunilor noastre, a imposibilității noastre de a trăi în mod constant la acel nivel la care Hristos ne-a chemat când a zis: Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui. Pur și simplu, uităm toate acestea-suntem foarte ocupați și cufundați în preocupările noastre zilnice , încât uităm și cădem.  Prin această uitare, prin această cădere și prin acest păcat, viața nostră devine din nou „veche”- meschină, întunecată și în definitiv, absurdă- o neînsemnată călătorie către un sfârșit fără sens. Reușim să uităm chiar și moartea și atunci în mijlocul „bucuriei de a trăi”, ni se pare oribilă, inevitabilă și păcătoasă. Poate, din timp în timp, ne cunoaștem și ne mărturisim feluritele păcate, totuși încetăm să ne raportăm la acea nouă viață pe care ne-a descoperit-o Hristos și pe care ne-a dăruit-o. Chiar trăim ca și cum  niciodată nu ar fi venit! Acesta este adevăratul păcat, păcatul tuturor păcatelor, adâncul tristeții și tragedia creștinătății noastre.

Dacă înțelegem aceasta, atunci putem realiza ce sunt Paștile și de ce presupun post. Atunci înțelegem că tradițiile liturgice ale Bisericii, toate perioadele și slujbele ei au, mai întâi de toate, rolul de a ne ajuta să restabilim vederea și gustul acestei noi vieți-pe care atât de ușor o pierdem și o deformăm, ca să ne putem pocăi și întoarce către ea. Cum putem noi iubi și dori ceva ce nu cunoaștem? Cum am putea noi pune mai presus de orice în viața noastră, ceva ce n-am  văzut și de care nu ne-am bucurat niciodată? Pe scurt: cum putem noi căuta o Împărăție despre care nu avem nici o idee?

Rugăciunea Bisericii a fost și este încă intrarea noastră în această Împărăție și comuniunea noastră cu noua viață a Împărăției. Prin viața sa liturgică, Biserica ne descoperă ceea ce „ urechea omului nu a auzit, ochiul nu a văzut, la inima omului nu a ajuns, ci Dumnezeu a pregătit celor ce-L iubesc pe El”. În centrul acestei vieți liturgice, ca inimă și punct culminant al ei, ca soarele care luminează totul, se află Paștile. Aceasta este ușa deschisă în fiecare an către minunata frumusețe a Împărăției lui Hristos, pregustarea acelei veșnice bucurii care ne așteaptă, slava care deja, deși nevăzută umple întreaga creație: „Moartea nu mai există!”.

Viața cea ”veche” a păcatului, viața meschină, nu este chiar așa ușor de depășit și de schimbat. Evanghelia așteaptă și cere de la om de care, în starea lui prezentă, acesta este practic incapabil. Ni se propun o viziune, un țel, un mod de viață care sunt cu mult deasupra posibilităților noastre! Chiar și pentru Apostoli, pentru  că, atunci când L-au pe Hristos învățându-i, L-au întrebat cu disperare:„ Dar cum poate fi aceasta posibilă?”. Nu este deloc ușor să respingi un ideal de viață mărunt, născurt din grija vieții zilnice, din căutarea bunurilor materiale, a siguranței și a plăcerii, pentru a-l înlocui cu un ideal de viață în care scopul este perfecțiunea desăvârșită: „ Fiți dar desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârșit este”. Această lume, prin toate mijloacele ei de comunicare, ne spune:„ Fii fericit, nu te complica, urmează  calea cea largă”, Hristos , în Evanghelie, zice:  alege calea cea strâmtă, luptă și suferă, pentru că aceasta este calea către adevărata fericire! Dacă Biserica nu ne-ar ajuta, cum ne-am putea noi pocăi și întoarce la promisiunea fără de seamăn ce ni se face în fiecare an la Paști? Aici intervine Postul Mare. Acesta este ajutorul dat nouă, prin intermediul Bisericii, școala pocăinței, singura care ne dă posibilitatea de a primi Paștile nu doar ca pe dezlegarea de a mânca, bea și de a ne odihni, ci tocmai ca pe un sfârșit al „vechii” noastre lumi și ca pe intrarea în aceea „nouă”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *