Rugăciunea e o creație infinită, arta supremă. Mereu și mereu,simțim o năvală înfocată spre Dumnezeu urmată numai de o cădere din lumina Sa. Iarăși și iarăși, devenim conștienți de neputința minții de a se ridica spre El. Sunt clipe în care ne simțim la marginea nebuniei.”Ne-ai dat poruncă de a iubi, dar nu se află în mine puterea de a iubi. Vino și săvârșește în mine tot ce ai poruncit, căci poruncile Tale covârșesc puterile mele. Mintea e prea slabă ca să te înțeleagă pe Tine. Duhul meu nu poate vedea tainele voii Tale. Zilele mele trec în nesfârșită dezbinare. Sunt chinuit de teama de a Te pierde din pricina gândurilor rele din inima mea. ”
Uneori rugăciunea pare să slăbească, și atunci strigăm: “Doamne, să îmi ajuți mie, grăbește-te”(Ps 69,1). Iar dacă nu lăsăm din mână poala veșmântului Său, ajutorul va veni. Este vital să locuim în rugăciune spre a contracara influența distructivă și persistentă a lumii exterioare.
Rugăciunea nu va întârzia să facă din nou vie în noi suflarea dumnezeiască pe care Dumnezeu a suflat-o în nările lui Adam și în virtutea căreia Adam “s-a făcut suflet viu”(Fc 2,7). Atunci mintea noastră renăscută se va minuna de înalta taină a ființei, și inimile noastre se vor face ecoul laudelor înălțate de psalmist lucrurilor minunate ale Domnului. Vom înțelege sensul cuvintelor lui Hristos:” Eu am venit ca viață să aibă și s-o aibă din belșug”(In 10, 10).
Dar această viață este plină de paradoxuri, ca de altminteri întreaga învățătură a Evangheliei. “Foc am venit să arunc pe pământ, și cât aș vrea să fie acum aprins!”(Lc 12, 49).Până ce nu trecem prin acest foc ce mistuie patimile care destramă firea, nu vom vedea focul transformându-se în lumină, fiindcă nu Lumina, ci Focul vine mai întâi : în starea noastră căzută, arderea premerge luminării. Să binecuvântăm așadar, pe Dumnezeu, pentru acest foc mistuitor. Nu cunoaștem dintr-o data, dar cel puțin cunoaștem ‘’în parte”(1 Co 13,9), că nu există nici o altă cale pentru noi muritorii de a ne face” fii ai învierii”(Lc 20,36), de a domni împreună cu Hristos. Oricât de chinuitoare ar fi această recreare, oricât de dureros ar fi acest process, el va fi unul fericit. Erudiția cere multă osteneală, dar rugăciunea este incomparabil mai greu de dobândit.
Atunci când Evangheliile și Epistolele devin reale pentru noi, vedem cât de naive au fost noțiunile noastre trecute despre Dumnezeu și despre viața întru El, cât de departe întrece realitatea închipuirea omului. “ Pe cele ce ochiul nu le-a văzut și urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit, pe acelea le-a pregătit Dumnezeu celor ce-L iubesc”(1 Co 2,9). Chiar și numai o șoaptă a Dumnezeirii e o slavă ce nu se compară cu nici un alt conținut al vieții trăite departe de Dumnezeu.
Îngustă este calea, spinoasă și chinuitoare. Înaintând pe ea vom suspina mult. Frica aceea care este “începutul înțelepciunii”(Ps 110,10) se va agăța de inima noastră și va răsuci întreaga noastră ființă din afară spre înăuntru pentru a putea concentra atenția asupra a ceea ce se întâmplă în interior. Neputincioși în a-I urma lui Hristos, ne vom opri înfricoșați.”Și erau pe drum…și Iisus mergea înaintea lor. Și ei erau uimiți; și cei ce mergeau în urma Lui se temeau”(Mc 10,32).
Nimeni dintre noi nu poate scăpa de suferință dacă vrem să ne naștem la o nouă viață în Dumnezeu, dacă vrem să transformăm trupurile noastre firești în trupuri duhovnicești(După cum spunea Sfântul Apostol Pavel,”se seamănă trup firesc, învie trup duhovnicesc”-1 Co 15,44.)
Numai puterea rugăciunii depășeșete rezistența materiei și eliberează mintea noastră din această lume strâmtă și inertă spre vastele spații deschise, strălucind de Lumină.
Mintea e năucită de încercările ce cad asupra ei în lupta noastră pentru rugăciune. Nu e ușor să să identificăm cauza sau felul acestora. Până ce vom intra “în locașul cel sfânt al lui Dumnezeu”(Ps 72,17), vom șovăi adeseori, nesiguri dacă faptele noastre sunt bine-plăcute Celui Preasfânt. Întrucât nu suntem scutiți de păcat, putem doar crede că faptele noastre rele provoacă furtunile ce bântuie în jurul nostru-deși Sfântul Apostol Petru reamintea primilor creștini în deznădejdea lor că “Duhul slavei”(1 Ptr4,14) odihnea asupra lor. Un lucru însă este mai presus de îndoială: va veni ceasul în care toate încercările și necazurile noastre vor dispărea în trecut. Atunci vom vedea că perioadele cele mai chinuitoare ale vieții noastre au fost cele mai rodnice și ele ne vor însoți dincolo de hotarele acestei lumi, pentru a fi temelia Împărăției “de nezdruncinat”.